Dublin – București via Ciuperceni de Videle
27 Jan 2012 Grande, Junior, Primer
Dublin. În septembrie, la îndemnul a trei amici, am cumpărat o excursie de patru zile la Dublin. Puțin afumat, după o noapte în care am împrăștiat sunete melodioase în El Comandante Primer, mă prezint la aerogara Băneasa pentru îmbarcarea cu destinația Dublin. Ne așezăm la coadă la chec-in și din toți cei pe care i-am văzut la coadă, eu am fost singurul controlat la piele. Trec cu brio și cu caterincă de controlul cerberilor și mă instalez în avion. La aterizare am fost îmbrățișați de un frig câinos și o burniță bacoviană. După mai multe Guiness-uri în diferite baruri, hotărâm să ne facem cartierul general în The Temple Bar, singurul loc cu o curticică interioară în care se putea fuma. În rest, pe moină, frig sau vânt, fumătorii erau ca drogații, își satisfăceau viciul afară, ostracizați. Dublinul va rămâne în amintirea mea cu pint-ul , 500 ml de Guiness sau de cidru, plin până peste refuz, așa cum rar am văzut pe meleagurile noastre, cu muzica tradițională irlandeză cântată live și bine, cu turiști din toate colțurile lumii veseli, prietenoși, amabili și reticenți la cuvintele „I am from Romania”. Cum interacționam cu cineva, totul era bine, frumos și normal până aflau țara de proveniență. Atunci, brusc și dintr-odată toată amiciția și voia bună dispăreau. Daa și io. Așa de-al dracu! Insistăm să mă dau grande că sunt român. București. Ajungem în Centrul Vechi și după obiceiul specific carpato-danubiano-pontic, bem o bere la un bar ales aiurea. Halbă de bere (trei sferturi și un pic), oamenii reci și deloc prietenoși (măcar sunt sinceri), fojgăială, pițiponceală și veșnica încruntătură din ochi care parcă zbiară: „Ce bă? Ești șmecher?” Ciuperceni de Videle. Satul de baștină al tatălui meu. Îmi vizitam rudele și la îndemnul verilor îi însoțesc la „pub-ul local”, o cârciumă cu pretenții de discotecă. Ledurile multicolore, băutura proastă și lălăiturile mă fac să vreau să dispar cât mai repede din peisaj. Tocmai când ceream explicații, fix ca în filmele western, zeci de oameni încep să-și care pumni și picioare, să spargă sticle și să arunce cu scaunele de plastic unii în alții. După circa o jumătate de oră de poceală și alergare prin discotecă, aflu ce se întâmplase: „ Au venit ăia din satul vecin și făceau pe șmecherii. Le-am umflat ochii. Săptămâna viitoare mergem peste ei la discoteca lor și le mai dăm o dată rușine”. În timp ce plecăm de la discotecă încep să observ la consătenii vărului, ba un nunceag, ba o bâtă de baseball etc. Dar cel mai tare m-a uimit un tip care a scos de undeva de pe cracul pantalonului un briceag de circa patruzeci de centimetrii. DA!!! Avea 40 de cm, iar când se scotea lama, briceagul devenea sabie. Și… stați așa, fiți atenți: devenită sabie, avea pictat pe plăsele, cu alb „PUMA”. Sâc! Fie că te afli în Irlanda și că ești privit ca un ciumat cu bubă neagră-vineri 13, fie că ești la București și te dai șmecher sau că te afli la Ciuperceni și dai sau primești „rușine” doar că ești din alt sat, toate astea sunt de fapt probleme de optică, de înțelegere, de timp. Mai trebuie să treacă mult timp până când să se ajungă la înțelegerea că toți suntem oameni, cu rele și bune, că nu trebuie să judeci pe cineva după țară, culoare, sat sau mai știu eu ce gen de privire aruncată.
Aproape Dj Dolphy
Sursa: Revista El Comandante